Vero

Timpu-ti fulgeră necruțător
Pașii prin nisipul neted,
Pășești adânc pe un covor
Ce-ți ajunge până-n creștet.

Vântu-ți flutură cu frică
Brațele-ndreptate-n zbor,
Nici de soare nu-i risipă,
Stă deasupra ta, în cor.

Luna cea de astă-noapte
Vrednică-ți tânjește-n urmă,
Valurile, strigăt, șoapte,
Mare grijă ai de turmă.

Vero, vremea nu oprește
Să te legi, tu, la șireturi,
De mic arborele crește,
Când e mare, s-alte vremuri.

fluture

De-atâtea ori ai vrea să zbori
Și zbori și zbori și zbori și zbori
Și-ajungi zbori fără să mori
N-amurg și neața-n zori.

Și-aterizezi fără să vrei
Noaptea pe la trei,
Cu aripi moi și ochii grei
Că-i greu din tei în tei.

În urma ta lași numai praf
Din flori și de pe glaf,
Miroși a flori, a tei și mac
Și mori făcând doar pac.

Te-agiți să stai doar la lumină
Și umbra să ți-o vezi,
Aripa ți-e ca o cortină,
Pe-o parte sunt pereți.

O zi trăiești, tu, pe pământ,
În rest doar zbori luat de vânt
Și nimă*nu-i provoci vreun gând
Să te adore când și când.

Scoala

Aici ați venit prima oară
Să-nvățați ceva mai mult,
Aici, din toamnă până-n vară
O luați de la-nceput.

Nici mai mult, nici mai puțin,
Patru ani rapid s-au scurs,
Atenți, isteți, dar și cuminți,
În parc sau orele de curs.

Chiar de somnul dimineața
Se lipește, i-așa dulce,
Chiar de n-aveți chef de viață
Gândul tot aici v-aduce.

Pauzele dintre ore
De multe ori mici v-au rămas,
Dar astăzi, toți sunteți la ore
Să vă luați bun rămas.

Diriginte și profesori,
Prieteni buni, colegi de clasă,
Au fost cu voi de multe ori
Treaba bună ca să iasă.

Peste ore, zile, ani,
Cu toți vă veți aduce aminte
Că prietenia nu-i pe bani,
E din suflet și din minte.

Să v-amintiți oriunde ajungeți
De noi, cei care v-am urmat,
Să încercați doar să învingeți,
Să știți de unde ați plecat.

O

O zi insorită fără de nori,
O zi fără pic de tristețe,
O zi rezervată doar pentru noi,
O zi doar cu zâmbet pe fețe.

O seară de toamnă cu greieri în iarbă,
O seară cu umbre la lună,
O seară târzie, neagră, chiar oarbă,
O seară când stăm împreună.

O cameră goală, puțin luminată,
O cameră mare, cu urme de fată,
O cameră-nchisă, cu două ferestre,
O cameră simplă cu vise terestre.

Vremea ce trece și nu mai vine
Și urme-n asfalt ce sculptează,
N-o lăsa Doamne pe Vero să plece,
Stai, zi și noapte de pază.

Dimineața devreme liniștea-i ruptă,
Un greiere plin e de viață,
Peste noi să apară soarele luptă,
Să ne surprindă pe față.

Nimeni

Cum ar fi să știi că există, dar să nu vezi vreodată apusul,
Să știi alfabetul, dar numai din mâini să se nască,
Să pui o-ntrebare, să n-afli vreodată răspunsul,
Să-i știi tu pe toți, dar nimeni să nu te cunoască.

Dragostea

Curând credeam că și iubirea
Ne va fi mereu în drum,
Dar realizez , gândirea
-Mi spune ce și cum.

Dragostea -i ca grădinița,
Durează doi sau poate trei
Ani, dar e ca pizza
Îți ajunge, vrei, nu vrei.

Când mănânci din ea cu poftă
Simți c-ai vrea la infinit,
Însă cine mai suportă
Greutatea fără lift?

Granit

Granit


Un umăr gol, acoperit
Cu piele fină de granit,
Doi ochi străluci ce nu-mi permit,
Scumpo, ca să te evit.

Respir adânc, cu ochii-nchiși
Și-n gând îmi ești ca un afiș,
Te vâd, te simt și te ating
Și cred că nu o să mă sting.

Te-aștept să vii, oriunde-ai fi
Să ne jucăm ca doi copii,
Să te ating, să mă atingi
C-o mână și cu alte cinci.

Un chip adesea amețit
Ce știe unde a venit,
Un gând ce nu a mai pierit
De-a face omul fericit.

O noapte oarbă, zburătoare
Ce apare ca o floare,
Ce umbrește peste toate,
Dar cu tine nu se poate.

Tu, ca luna și pământul
Pe care n-afectează vântul,
Tu, ca umbra zburătoare,
Acum pe mal, acum în mare.

Te văd adesea cum apari
Pe vas cu niște marinari,
Te-apropii lent pe o faleză,
Elegantă stewardesă.

Apari de-oriunde, doar apari
Cu piloți sau marinari,
Pe secetă sau pe furtună,
Dar, scumpo, ține-mă de mână.

Liceu

Am vrut cumva să nu mai treacă timpul, să rămân acasă, să mă mulțumesc zi de zi cu faptul că am ajuns să mai văd odată soarele răsărind, dar am realizat că asta nu este deajuns, am nevoie de mult mai mult pe lumea asta.
Așa a venit ziua în care am ajuns să mă pierd în mulțimea de copii asemeni mie ce se împrăștiau în curtea colegiului unde aveam să sterg praful de pe colțurile băncii. Eram înca un copil, aveam 15 ani fără câteva zile, zile care au trecut enorm de greu, zile care au însemnat câteva luni.
Când am ajuns în curtea liceului și am văzut o mare de oameni, o mare de copii ingrijorați, simțeam că ceva îmi taie respirația, că ceva nu îmi dă voie să mă mișc, dar după discursul celor care aveau să-mi fie profesori m-am mai liniștit, mi-am căutat colegii și am urcat 3 etaje. Era foarte cald, simțeam că mă sufoc, știam că tensiunea nu poate fi alungată prea curând.
După prima oră de diriginție am început să-mi cunosc colegii, inițial am crezut că lipsesc foarte mulți văzând că suntem doar doi baieți. Îmi amintesc cum am început să vorbesc cu Marius despre fotbal, îmi spunea că stă în oraș și am aflat aveam aceeași echipă favorită; lucruri mărunte de la care a pornit o prietenie decentă. Fetele erau mai vorbarețe, ce-i drept, 30 de fete, chiar surdo-mute de-ar fi, ar face oricând mai multă gălăgie decât 2 baieți. A fost o zi lungă, obositoare, iar inainte să plecăm acasă ne-am primit orarul, de a doua zi urma să ne apucăm de treabă. Înca nu cunoșteam orașul, știam doar că pe unde
am venit la școală pe acolo trebuie să mă și întorc. Ajung acasă, mama era cu noi pentru cateva zile, atunci ne mutasem în chirie cu sora mea.
Plictiseala îmi trecuse temporar fiind ocupat cu organizarea locuinței. 2 zile au mai stat ai mei la Bacău cu noi, atât a și durat buna mea dispoziție. Școala nici nu mă îngrijora atât de mult cât mă termina gândul că trebuie să plec de acasă, să stau departe de ai mei, de cei alături de care am copilărit.
Sora mea se obișnuise deja cu stilul acesta de viață, era plecată de 2 ani înaintea mea și își făcuse deja mulți prieteni. Zilele treceau atât de greu încât aș fi fost în stare să plec acasă pe jos 100 de km numai să scap de labirintul ce mă ținea teribil de strâns.
Începusem cursurile, Clasa a 9-a C, Diriginte Stroe Călina, o femeie în miniatură, cu o voce subțire, păr scurt și purta ochelari. În pauze cunoscusem deja o parte din prietenii surorii mele. Am luat parte la multe pauze la fumoarul din curtea școlii alături de cei din clasele mai mari, cu toate că pentru mine tutunul e o experiență încă
neexplorată. Din prima oră de franceză am simțit că acolo nu-i de mine, până atunci nu am mai avut o așa senzație de nesiguranță și nu știam ce să fac. Un lucru era cert, aveam să fiu notat în sistem rusesc. Atunci mi-am zis că nu am nimic de pierdut și cum venea ora de franceză cum se ocolea ceva mai important de făcut.
Deloc nu mi-a priit situația asta, dar asta am ales și nu mai puteam da înapoi. Ceea ce mă liniștea era faptul că nu eram singur în această situație. Doamna Cășeriu, profesoara de franceză, o doamnă despre care am spus de la prima vedere că și-a greșit meseria, în continuare sunt convins că ar fi trebuit să fie avocat Drept dovadă, Iulia a decis să se transfere, părăsindu-ne după primul semestru.
După câteva săptămâni de la începutul anului școlar izbucnește o grevă generală a profesorilor, timp în care spre bucuria noastră am plecat acasă, unde mi-am mai revenit. Cu încheierea grevei am revenit la școală, zilnic vorbeam cu ai mei la telefon și le spuneam că nu imi place situația și că mi-e dor să merg acasă. Deseori adormeam îmbrăcat, plângând, punându-mi capul sub pernă să nu mă vad Ramona, sora mea. Ea are o altfel de personalitate, e o ființă deosebită, de multe ori mă prindea plângând, îmi spunea că o sa fie bine, mă încuraja. Știam și eu teoriile, că sunt bărbat, că trebuie să fiu puternic, că nu trebuie să mă resemnez, dar știind toate astea starea mea persista. Ramona încerca zilnic să mă facă să râd, făcea totul doar să mă vadă că sunt vesel, uneori reușea, dar când rămâneam singur pentru câteva clipe, gândurile mă terminau. Mă îmbolnăveam singur, simțeam că toate mă dor și gândul îmi întarea starea de neputință. Așa, ușor am început să lipsesc de la școală, dacă mă întreba cineva ce am, nu îi puteam răspunde.
În primul semestru al clasei a 9-a nu am apucat să îmi cunosc prea bine colegii, iar când eram la școală pauzele mi le petreceam cu cei din clasele mai mari, mereu mi-am dorit să fiu inconjurat de oameni mai experimentați de la care să am ceva de invățat.
Săptămânile au început să treacă mai rapid, se apropia perioada de iarnă și știam că urmează vacanța, sărbătorile și că îmi voi incarca psihicul de pozitivism. Mergeam acasă în fiecare zi de vineri a săptămânii și duminica ne intorceam împreună cu sora mea. Duminica era ziua cea mai plictisitoare, seara când ajungeam înapoi în Bacău și urcam în garsoniera de pe Strada Gării și ne așezam la masă, mâncarea înainta în noduri, înghițiturile erau atât de mărunte încât simțeam că și un bob de orez era imens.
Cu mare grijă am reușit să îmi adun niște absențe în catalog și dacă inițial eram indispus fără un motiv concret acum aveam unul în plus, care a reușit să îmi alunge supărarea și aveam deja alte griji. Nu ar fi fost problemă dacă nu aă fi lipsit, nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa doar că doamna Cășeriu a ținut cont de asta și chiar de aș fi uitat ea a ținut să îmi amintească cum stau lucrurile, situație care s-a întâmplat în toți cei 4 ani, fără nicio doferență. Cum se apropia Crăciunul am decis să ne împodobim clasa, eveniment la care nu am lipsit, aducand un brad de acasă și împodobindu-l împreuna în fiecare lună decembrie de-a lungul celor 4 ani de liceu. A venit vacanța și a trecut atât de repede încât mi s-a părul a fi doar o alunecare pe pârtie și a și început școala. Urma un al doilea semestru mai lejer, un semestru nelipsit de evenimente tensionate. De data aceasta a urmat un capitol disputat cu profesoara de engleză, dispută care a durat mai bine de un an, timp în care nu am fost deloc elevul preferat al acestei profesoare, toate astea până într-o zi, zi în care am primit ultimul meu 2 la engleză și o tema de 36 de âpagini de luni până miercuri. Și cum luni nu am avut nici gănd asupra
acelei teme, marți de la ora 18 până miercuri dimineață la ora 4 am tot scris la engleză. Nu voi uita în veci ziua respectivă, îmi tocisem coatele pe birou și am băut 3 litri de apă în acea noapte ca să nu adorm. Dimineata am reusit să mă trezesc cu mare efort și am mers la școală. Toți colegii mă întrebau dacă am reușit să termin ce aveam de făcut și le răspundeam că am scris cât pentru 2 ani într-o singură seară. Vine ora de engleză, era o zi decisivă, ori era totul în regulă cu tema mea ori aveam să dispar de sub ochii tuturor nemairezistând presiunii. Intră profesoara, o profesoară tânără, cu potențial foarte mare, cu o coloană vertebrală despre care sub nicio formă nu aș fi putut spune că este din paste făinoase.
Mi-a venit rândul, mi-am prezentat tema, m-a privit lung, toți colegii se uitau uimiți la mine, nimeni nu se aștepta ca eu să câștig această confruntare. Doamna mi-a luat caietul, s-a uitat peste el, era liniște, nimeni nu schița niciun sunet, toți știam că avea să urmeze ceva decisiv, lucru care s-a și întâmplat de altfel. După minute bune de studiu, profesoara ridică privirea din caiet, era prima oară când m-a privit cu blandețe, m-a surprins reacția ei, mi-a întins mâna și ca prin ecou am auzit-o spunându-mi: domnu Pal, vezi că se poate? bravo! Atunci am simțit că inima parcă mi-e ridicată de apă și se tot duce în sus, că nu mai ajung la ea. În următorul minut a deschis catalogul, s-a uitat la colegi, la mine și a zis hotărâtă: opt, merită! Din ziua respectivă am avut o altfel de relatie, eram la zi cu temele, cu lucrările și aveam dreptul să incep un subiect la oră. Cealaltă profesoară de engleză, Doamna Roșeț, o doamnă care impunea o atitudine ireprosabila, a cărei prezență te obligă în mod indirect să o respecți.
Școală, vacanțe, absențe, ședințe cu părinți neanunțați, ajung în clasa a 11-a, cea mai tensionată perioadă din liceu. Împlinesc 17 ani la începutul anului școlar. Un an dificil, cu multe întâmplări de tot felul. Dupa petrecerea de ziua mea, care a durat câteva zile, că odată are omul 17 ani și o zi, și două zile, și trei zile: colegul meu de clasă, Marius se îmbolnăvește și este internat la spital, diagnosticat cu hepatită.
Având în vedere că aveam un prieten în spital nu puteam fi indiferent și aproape zilnic, timp de 5 săptămâni treceam pe acolo, salonul 4, secția Boli infecțioase. Zilnic, în timpul cursurilor de la școală sau după ore treceam pe la Marius, ziceam bancuri, jucam table, într-o zi, o asistentă mi-a zis că ar trebui să mă internez dacă tot vin așa des. Dupa ce își revine, Marius apare la școală și din nefericire adeverința lui medicală nu acoperea și vizitele mele la spital, în concluzie m-am ales cu o herghelie de absențe. Absențe care, depășiseră pragul de 30, ceea ce însemna că îmi mai rămăsese doar de semnat preavizul de exmatriculare. Atunci am început să umblu zi de zi la școală. Într-una din zile, stăteam lângă fereastra de langa banca în care stăteam cu Mădă și Marius: nu era vorba de lipsă de ocupație, dar distracția era mai atrăgătoare și ne-am urcat toți 3 pe pervazul geamului la etajul 2. Trecuseră câteva secunde și, evident că mă trezesc singur pe geam, în picioare și îl văd pe profesorul de Limba Latină, care mă întreba ce caut acolo și surprins de situație a trebuit să spun adevărul, domn professor protestez pentru mărirea alocației, haideți și dumneavoastră. Asta mi-a mai lipsit, în rest totul era în regulă cu viața mea școlară. În afara școlii totul decurgea în cea mai mare ordine.
După plecarea surorii mele la facultate aveam să împart aceeași hârtie igienică timp de 2 ani împreună cu Ionut si Ovidiu, 2 baieti deosebiti. Trecusem de perioada în care călătoream cu trenul și cu introducerea în circulație a microbuzelor pe ruta Bacau-Ghimes (acasă) aveam cu ce să plec de acasă si cu ce să mă întorc. În fiecare duminică seară cele 2 scaune destinate oamenilor cu problem din spatele lui Nea Puiu erau ocupate pentru oamenii dispuși să stea 4 pe 2 locuri, și cum eu cu Săndel nu aveam nicio problemă în privința asta, acceptam să ne circule sângele mai lent timp de 2 ore sacrificându-ne pentru 2 fete care nu aveau loc. Deseori Alexandra stătea cu noi și cealaltă ocupantă a locului superior era aleasă după un criteriu foarte bine stabilit, având să treacă prin clasificarea juriului. În zilele de vineri erau 2 mațini cu care puteam pleca acasă, cea destinată elevilor fără răbdare pentru ultimele 2, 3 ore de curs și cealaltă pentru aceeași elevi nerăbdători, dar care din cauza petrecerii studenților de joi seară nu reușeau să-și facă la timp bagajele.
Eu călătoream în mare parte cu mașina care pleca din Bacău mai târziu, dar se întâmpla să mă întorc acasă și cu cealaltă mașină. Șoferii care lucrau pe mașina cu plecare de la ora 13 erau niște adevărați eroi. Pe o căldură sufocantă, cu temperaturi ce depășeau pragul de 30 de grade, acești oameni ne așteptau cu nerăbdare în autogară, deseori veneam primul și vedeam cum Nea Silviu ne pregătește o călătorie de neuitat, văzând câte o scamă pe bordul sau pe unul din geamurile mașinii își scotea basca de pe cap și plesnea cu ură muștele imaginare și se distra apoi, scuturându-și basca de victime. Cum ne vedea prin parcarea autogârii striga dupa noi, haidați, copii, haidați! Nea Șomică, un om fără termen de comparație, un om a cărei coloană vertebrală nu cred că a fost vreodată afectată de ceva, purtând întotdeauna o flanea de lână, pe care ar fi putut s-o utilizeze și pe post de saltea la cât era de groasă. Nea Petrică era de departe cel mai fermecător, fetele scăpau de câte o palmă peste fund la urcarea în mașina numai dacă aveau o placă de pioneze orientată spre exterior. Purta întotdeauna o cămașă descheiată și o vestă de lână, pe care o folosea pentru a-și șterge ochelarii.
Baieții din apartament erau cei care mă înțelegeau întotdeauna, și, de fiecare dată când era programată câte o ieșire din normal mă însoțeau.
Școala era în continuare tensionată, se apropia sfarșitul anului școlar, eram în al treilea an de liceu și simțeam că au trecut 7 ani de cand tot umblu la liceu chiar dacă nu am umblat zilnic. Ca să se mai schimbe materia cu probleme ajung și la Limba Latină, Profesor Ifrim Adrian, un tip foarte de treabă, care a spus despre clasa noastră că suntem o clasă de aparatus dentarius, având în vedere colegele noastre care purtau la acea vreme aparat dentar. Dacă până la varsta de 17 ani nu am reușit încă să mă decid asupra limbii mele materne, decizia urmând să fie luată între limba romană și maghiară, un lucru era cert, limba latină nu mi se potrivea deloc. O vreme am trăit cu impresia că limba latina este o limbă moartă, dar am constatat că limba mea e moartă la ora de latină. Cum se apropia sfârșitul anului școlar mă îngrijoram din ce în ce mai mult in privinta promovarii la acest obiect-fantomă. Singura care s-a bucurat atunci a fost doamna noastra diriginte, care a avut cu 2 medii mai putin de incheiat.
Așadar, în ultima oră de latină am recuperat perioada de stat la tablă împreună cu Ioana, dar fără niciun folos. Rezultatul a fost unul care timp de 3 luni avea să ne trezească din somn, să nu ne dea voie să respirăm prea adânc.
Se termina un an școlar, cel mai frumos an de liceu de altfel, dar la sfârșitul căruia nu toți au avut motive de petrecut. Atunci a fost singura ocazie în care am fost de acord că anii trec, studenții rămân.
Vine vacanța, aveam să îmi petrec vara lucrând alături de Gică, inginer constructor, un om deosebit, comic și cu un simț al răspunderii foarte bine dezvoltat. În fiecare dimineață mă trezeam la ora 6 și plecam cu el pe șantier la diferite puncte de lucru. O vară în care am învățat multe lucruri, printre care, faptul că a fi indiferent e mai dificil decât a fi punctual. Mi-amintesc că într-o seară ne întorceam de la Năvodari cu Gică și la radio era în desfășurare meciul de fotbal dintre reprezentativa României și cea a Olandei din cadrul Campionatului European. Acel meci era unul decisive pentru noi, românii. Era minutul 87 al meciului, scorul era 2-0 în favoarea portocalei mecanice și comentatorul meciului era foarte agitat. Mingea era la unul din jucătorii României când comentatorul a spus cu glasul tremurând:
mai avem sanse, mai sunt minute bune de joc, la care, Gică, calm, își desprinde pentru câteva clipe privirea de la DN 12, se uită la mine și spune: minute bune, câte minute măi omule? 100, 200 de minute?
Deseori Gica era cel care mă făcea să uit de experiența neplăcută din ultima săptămână de școală, având câte o replică pentru orice situație și niște povești care mă făceau să râd minute în șir.
Cu pași repezi se apropie luna septembrie, perioada decisivă pentru mine și colega mea, Ioana, o fată cu calitați impresionante de fotograf. Aproape în fiecare seară când ajungeam acasă îmi aminteam de olimpiada de toamna care mă așteaptă pe 3 septembrie la Colegiul National Vasile Alecsandri, cu desfășurare de la ora 09:00. Înainte cu 2 zile eram acasă, trebuia să plec cumva la Bacău, tata era plecat și mama urma să se întoarcă de la servici, mi-am făcut bagajele în mare grabă, i-am trimis un e-mail tatălui meu în care îi spuneam cum stau lucrurile. Mi-am luat rucsacul în spate și am ieșit pe ușă, când am încuiat ușa m-am întâlnit cu mama, câreia i-am spus doar că plec la Bacău. Era foarte surprinsă și când am plecat m-a sunat să mă întrebe daca s-a întâmplat ceva și îi spuneam că nu e nimic, doar vreau să-mi vizitez niște prieteni. Mi-a urat drum bun și atunci am urcat în microbuz, Nea Puiu, încântat să mă vadă, ca de fiecare dată mi-a pus muzică și am povestit cu el până am ajuns.
Seara aceea a fost una de recunoaștere a teritoriului, m-am întâlnit cu câțiva prieteni, am mâncat împreună și am mers acasă, în apartamentul în care stăteam în chirie cu cei doi băieți. Am așteptat să adoarmă și m-am retras în bucătărie cu prietenii mei, Romulus și Remus. Dimineață m-am trezit cu telefonul sunând, era tata. Răspund și din prima mă întreabă ce s-a ntâmplat, de ce am plecat de acasă, m-a întrebat dacă am mers pentru vreo fată sau altceva. Nu i-am răspuns, cu lacrimi în ochi i-am spus doar să-și verifice adresa de mail și în urmatoarea secundă am închis.
Am încercat să mai dorm puțin dar fără succes, mă frământa tot mai mult gândul că urmează o zi rușinoasă, o încercare pentru mine. Mai târziu, tata a revenit cu un telefon în care îmi spunea că știu ce am de făcut și să am încredere în mine, telefon care m-a mai resuscitat. După apusul soarelui mă încalț cu rolele și fac o tură prin parc, după care mă întorc, îmi continui seara cu un duș de gheață și închei seara în bucătărie, tot acolo îmi încep și dimineața, studiind până la ora 5. Am dormit 40 de minute, apoi am revenit în bucătărie pentru o limonadă, apoi, în mare grabă m-am îmbrăcat și am ieșit din casă doar să nu mă întrebe nimeni unde merg. Ajung în curtea școlii la 7 și un sfert, nu eram singurul. Mai erau 6 în aceeași situație și mai aveam aproape 2 ore până trebuia să intrăm. Ca la o competiție sportivă, am avut și un susținător, Marius, îmi promisese încă din vară că va fi acolo.
În sfârșit intrăm în sală, era ora 9, urma să ieșim peste 3 ore, după care a mai urmat o jumătate de oră pentru susținerea examenului oral. În jurul orei 13 aveam să aflăm ca Ioana și cu mine suntem admiși și că ne putem continua următoarele 9 zile de vacanță fără nicio grijă. Tot în ziua aceea am și mers acasă.
Ajuns în ultimul an de liceu. Un an în care am devenit un colectiv mai apropiat, mai înțelegător, totul începuse să decurgă altfel, cu totul diferit față de cei trei ani de până atunci. Pauzele ni le petreceam jucând table, uneori stăteam la rând pentru a prinde câte o partidă la masa. Diriginta noastră ne zicea de fiecare dată când ne vedea jucând table, mor când vă văd.
Nici azi nu am reușit să aflu dacă preinfarctul ei a avut vreo legătură cu tablele noastre. Al doilea semestru nu a fost deloc lipsit de tensiune. Simțind atât de aproape Bacalaureatul lipseam la disciplinele din care nu aveam de susținut niciun examen. Așa se face că, franceza a început să fie o disciplină mai puțin frecventată și au și apărut neîntelegerile. Într-o zi, la începutul orei de filosofie intră profesorul și se îndreaptă direct către mine, se apropie și îmi spune la ureche: Damian, mergi până la cancelarie, a venit cineva, cred că tatăl tău. În primă fază am crezut că e o farsă pentru că de 1 aprilie și eu îl trimisesem până la cancelarie, nu pe tatăl meu, pe profesorul de filosofie. M-aș fi bucurat să fie o farsă, însă nu era să fie așa, cobor scările, simțeam cum mi se înmoaie genunchii și cum respiram din ce în ce mai greu. Ajung în fața cancelariei, îl vad pe tata, mă apropii, apare și doamna Cășeriu, profesoara de franceză. Singurul lucru pe care mi-l doream atunci era să dispar cumva de sub ochii lor, lucru care însă nu mi-a ieșit. Am stat de vorbă câteva minute, de fapt ei au fost cei care au stat de vorbă cu mine, eu neavând prea mare forță să spun ceva. A trecut cumva și ziua aceea și se apropia sfârșitul liceului, perioada în care ne înțelegeam foarte bine în clasă, în care nimeni nu dorea să se termine. Profesorul de geografie, domnul Badiu a fost cel care ne-a arătat traseul de urmat pe harta vieții. Un om cu o cultură și o experiență de viață inegalabilă.
Am avut o clasă nemaipomenită, Mihaela, șefa clasei știa întotdeauna cum trebuie să ne abordeze să câștige voturile noastre pentru încă un an. Ana, a vrut și ea să ne reprezinte, dar s-a răzgândit între timp, i se părea plictisitor să ne învoiască de la câte o oră de curs pe săptămână, cam asta era sarcina șefului. Dudu, Iuliana dupa cum o știau profesorii, întarzia de fiecare dată la prima oră, știa că dacă vine la timp, prima oră tot va dormi.
Deseori constatam că, din cauza căldurii excesive, Izabela, colega din spate a cedat. Apoi fetele s-au mai repartizat și pe perechi, Steliana cu Andreea erau vecinele mele, proveneam din zone apropiate și discutam deseori despre muzică. Cristina și Iulia ne povesteau despre iubiții lor și de multe ori îmi erau colege de ștafetă, cand veneam eu plecau ele și invers. Rică, Soprana și Alezandre ne supravegheau din spate, am petrecut multe pauze la banca lor copiindu-mi tema la franceză. Diana cu Raluca, fetele cumpătate ale clasei, Diana picta, avea lucrări foarte frumoase, iar Raluca era singura din clasă care lucra incă din liceu, era pe post de distribuitor, distribuia săptămânal temele la franceză și latină. Anca, Mariana, Andra și Alexandra erau responsabile cu comanda de la McDonald, Lexy fiind responsabilă cu tezele date după termen. Mădă și Milu jucau mereu table cu noi. 4 ani am așteptat invitația la nunta Iuliei care a tot întarziat sî apară. Ramona ne-a ținut în suspans și nu ne-a spus dacă urmează cununia civilă sau nunta de argint.
Cu ocazia cursului festiv au reușit și profesorii să ne vadă pe toți prezenți. În acești 4 ani oamenii care au reușit să-mi stârnească sentimentele, oamenii datorită cărora am reușit să spun prezent la prima și ultima oră de curs din liceu sunt cei de care îmi voi aminti de-a lungul timpului în care voi mai vedea norii ferindu-se din calea soarelui.
Dupa perioada de 4 ani petrecuti într-un alt mediu față de cel al copilăriei, pot spune că am încheiat încă o etapă a vieții mele și când mă întreaba cineva dacă am terminat liceul, cel mai frecvent răspuns al meu este că, liceul este cel care m-a terminat pe mine.

Alergi

Alergi în gând seară de seară
Cu tălpile-ți fine de ceară
Și-ntreții a mea vedere
C-o dragoste fiind avere.

Cu ochii-ți blânzi, clipind mă cerni
Și-aștepți ca luna să apară,
Să fie vânt și-un joc etern
Cum n-a mai fost odinioară.

Cu glasu-ți molcom, fermecat
Mă strigi pe-alee, ne-ncetat,
Timpanu-mi mângâi cu finețe,
Cu vocea ta de frumusețe.

Cu degetele-ți încleștate
Te rogi să nu fiu prea departe
Și-apar, încet, pe-neașteptate
Și-n dar ți-aduc stelele toate.

Lumina blândă ne-nconjoară,
A stelelor ce ți-am cules,
Lumina caldă, cea de vară,
Scumpo, tu ești ce-am ales.

Tu

Ești ca vântul care vine,
Plutești în fiecare gând,
Degeaba îmi e dor de tine
Căci tu nu vii, ești doar în gând.

Ești ca un fluture ce zboară,
Apari mereu când nu m-aștept,
Apari în fiecare seară
Când inima nu-mi e la piept.

Ești ca cerul care plânge
Cu lacrimi mari de apă dulce
Și apari ca o furtună
Când nici umbrelă n-am în mână.

Cu aerul ce nu se vede
Te asemăn tot mereu,
De multe ori nu-mi vine-a crede
Că și tu ești unde sunt eu.

Ești curată ca zăpada
Și n-aș vrea să te murdărești,
Lasă lumea să te vadă,
Arată-te așa cum ești.

Din zambet soarele-ți apare
Și te umple de căldură,
Dar se miră fiecare
Cum de ai așa o gură.

Ești ca luna cea de seară
Și apari în întuneric,
Te-aștept a nu știu câta oară,
Dar n-am un calcul, fix, numeric.

Cu tot ce mișca pe-astă lume
Te-asemăn fără îndoială,
Te-asemăn doar cu lucruri bune,
Dar să nu-mi ceri socoteală!

Luna

M-atingi ușor pe umăr, toată noaptea,
În zare chipu-ți văd intrând pe o fereastră,
Citesc de zor, afară, tu ești cartea,
Nu ești doar lumina cea albastrã.

Nici tu nu știi ce ești pe astă lume,
Dar toți se-ntreabă des de unde vii,
Știu doar că tot mereu te ții de glume,
Exiști ca nouă umbră să ne ții.

Cum soarele ce pleacă zi de zi din cale-ți
Tu vii să luminezi ce mișcă pe-ntuneric
Și stelele le-aduni strigându-le doar haideți
Și eu stau lângã ele, te-aștept ca un nemernic.

Dimineata

Dimineață, când te trezești,
Zâmbeste din prima
Să simți că trăiești.
Deschide fereastra, spre cer să privești,
Cere ce vrei ca să primești.

Nu ezita și nu evita
Să-i faci pe cei dragi fericiți
Întotdeauna, în viața ta
Să-i faci să se simtă iubiți.

Tot timpul să crezi, să speri, să zâmbești,
Tot timpul să râzi, să glumești, să iubești,
Chiar dacă în viață vreodată greșești
Spune pe față tot ce gândești.

Nu te grăbi,
Fă totul cu tact,
Când poți zâmbi
Nu-i loc de impact.

Acasa

Aici am venit după naștere,
Aici îmi rasare soarele,
Aici luna-mi apare,
Aici speranța nu moare.

Primii pași aici i-am făcut,
Aici am vorbit prima dată,
Aici am venit mereu când am vrut
Și-am intrat numai pe poartă.

Aici am zâmbit de-nceput,
Aici am picat prima oară,
De-aici am plecat unde-am vrut,
Aici mi-a fost prima vară.

Primul cadou aici l-am primit,
Aici, de la mama și tata,
Aici m-am simțit fericit
Si-am mulțumit prima dată.

Aici mi-e bine când vin,
Aici plâng și zâmbesc,
Aici simt viața din plin,
Aici simt că trăiesc.

Aici am învățat să mă rog,
Aici, nu-n altă parte,
Aici pentru mine e ca un drog
Si n-o să plec prea departe.

Noi

Am vorbit noi într-o seară,
Atunci, chiar pentru prima oară,
Mi-a făcut mare plăcere,
Te priveam ca pe-o avere.

A doua și a treia seară
Așteptam să vorbim, iară,
Așteptam să-mi scrii ceva,
Orice, dar pe adresa mea.

Cu tot respectul de pe lume
Mă adresam către tine,
N-am vrut să dobândesc prilej
De tine să mă-ndepărtez.

Nu te-am așteptat să vii,
Știam că nu îmi aparții,
Șiam că ești așa departe
Chiar de te simțeam aproape.

Te simt ca fluturele vara,
Te văd numai zburând pe-afară,
Deloc nu-ți simt apropierea,
Doar lipiciu-ți face mierea.

Ce folos că zbori pe-afară
Și vorbim seară de seară,
Ce folos dacă tu știi
Că nu o să îmi aparții?

Ce folos că ne cunoaștem
Și că ne vorbim frumos
Dacă zi de zi ne naștem
Cu-ntrebări fără folos?

Viata

Chiar de-afăra-i soare
Și cerul e senin,
E viața-ntunecată
Și plină e de spini.

Originea din care
Ai provenit n-o uită
Fie-orice schimbare,
Plăcută, neplăcută.

Oriunde ajungi în viață,
Cu orice te-ntâlnești
Nu-ți întoarce fața,
Încearcă să iubești.

ÎncearcĂ-ntotdeauna
Să nu ratezi nimic,
Ce-i luminat de lună,
Umbrit măcar un pic.

Învață de-ți respectă
Propria putință,
Cea care se reflectă-n
Puternica-ți credință.

Speră și muncește
Atât cât poți și cum,
Apoi te învelește
Cu pătura de scrum.

Încearcă să-ți faci viața
Plăcută pe pământ,
Căci viața e ca ața,
Se rupe, cănd și cănd.

singur

Stau singur pe o bancă rigidă de fier,
Simt vântul ce-mi suflă în față,
Văd solul umed cum plin e de viermi
Și râme ca firul de ață.

Asfaltul sculptat de timp și de ploi
Strecoară lacrimi din cer,
Stau singur pe bancă, nu suntem doi
Și inima nu-mi e de fier.

Aștept de o vreme ca gerul ce vine
Să-nghețe sufletu-n mine,
Cenușa din cer s-acopere vise
Și singur să văd ce e bine.

Luni

Întotdeauna am știut
Că azi este un nou început,
Întotdeauna mi-am amintit
Că ziua aceasta n-are sfârșit.

Luni, o poți lua liniștit de la capăt
Fără să-ți pese de ieri,
Poți ieși dimineață din casă
Și poti să faci tot ce vrei.

Chiar dacă e un nou inceput
Și-o poți lua de la capăt,
Încearcă s-obții tot ce ai vrut
Și luptă până la capăt.

Nu îndrăzni degeaba să stai,
Să lași timpul să plece,
Că nu poți avea atâția bani
Să cumperi vremea ce trece.

Nu aștepta ziua să treacă
Fără să-ți ofere nimic,
Luptă mereu și numai încearcă
S-ajungi cum ți-ai dorit.

Oare

Cum noaptea greu se lasă deasupra ta, a noastră
Doar stelele și luna îndrăznesc să iasă,
Stau singur, te privesc cum strigi de la fereastră,
Cum ușa mi-o deschizi și mă poftești în casă.

Umbritele-ți sprâncene se-ascund sub paru-ți moale,
Vântul fluturându-l mi-aduce gânduri goale,
M-apropii de-al tău chip cu nerăbdare
Și-ntreb, iubito, unde ești, unde ești, oare?

Când te-apleci ca să asculți
Ce vrea să-ți zic-un cărăbuș
Degeaba-ncerci să te ascunzi
Sau să-ți faci mască din tuș.

Când privești napoi în timp
Ți-amintești c-odinioară
Nu erai mai mult de-o pară
Și vroiai ca să te schimbi.

Când soarele de dimineață
Razele-ntindea de lene
Tu erai dormind în casă
Și te bucurai de vreme.

Acum, că timpu-naintează
Și tu cu el călătorești,
Soarele-ți trimite-o rază
Și-o barcă ai ca să plutești.

O barcă ai ca să plutești,
Să-naintezi cu ea spre larg,
Să mergi pe unde iți dorești
Căci valurile-n vânt se sparg.

Cristina, timpul nu se-oprește
Nici te-așteaptă vreun minut,
Lumina-n cale-ți se sporește
Să ajungi unde ai vrut.

Curând vei ști și că iubirea
Tot cu tine-n barcă e,
Vezi, să nu te pierzi cu firea
Căci toată viața artă e.